Revista online E-ARBITRAJ Jurisdicția arbitrală și acordul arbitral

Jurisdicția arbitrală și acordul arbitral

-

promovare online

Rezumat

Caracterul privat al jurisdicției arbitrale. Natura duală a  arbitrajului,contractuală prin izvorul său și jurisdicțională prin procedura și mai cu seamă prin hotărârea pronunțată. Cele două forme ale acordului arbitral,clauza compromisorie și compromisul prioritizează  jurisdicția arbitrală fără a exclude definitiv intervenția instanței statale în procedura arbitrală. Elementele de asemănare și deosebire  dintre cele două forme ale convenției arbitrale și consecințele autonomiei și raportului de accesorialitate a convenției arbitrale față de contractul principal. Cerințele de formă ale convenției arbitrale. Limitele convenției arbitrale și consecințele în planul procesual al participării altor persoane la litigiul arbitral. Condițiile generale și speciale de valabilitate ale convenției arbitrale și consecințele legate de efectele și eficacitatea acordului arbitral. Natura  juridică a convenției arbitrale, de contract judiciar cu caracter specific,atributiv de competență,căruia îi sunt aplicabile regulile formale ale jurisdicției private. Cauzele generale și speciale de încetare a convenției arbitrale.

Cuvinte cheie

Având natura juridică de contract judiciar,convenția arbitrală este specifică jurisdicției arbitrale,ca alternativă la jurisdicția statală .Această jurisdicție are un caracter dual,contractuală  prin izvorul său,conferit de acordul arbitral,care o declanșează și judiciară prin regulile formale ale acestei jurisdicții dar mai cu seamă prin hotărârea pe care o pronunță.

Caracterele și natura ,jurisdicției arbitrale.

Arbitrajul este o jurisdicție alternativă la jurisdicția statală de soluționare a litigiilor civile, cu caracter privat. Natura nestatală a acestei jurisdicții decurge din modul de constituire a tribunalului arbitral în care arbitrii ca persoane private nu dobândesc această calitate din partea unei autorității sau instituții publice. Caracterul jurisdicțional al activității arbitrajului de soluționare a litigiilor civile este marcat de efectele hotărârilor pe care le pronunță, în timp ce caracterul privat al jurisdicției arbitrale, prevăzut de art.541 alin 1 cpc, decurge din rolul decisiv al autonomiei de voință a părților în organizarea și desfășurarea arbitrajului.

În administrarea jurisdicției arbitrale, părțile litigante și tribunalul arbitral competent pot stabili regulile de procedură derogatorii de la dreptul comun, cu condiția de a nu fi contrare ordinii publice și dispozițiunilor imperative ale legii ( art. 541 alin 2 cpc), iar convenția arbitrală de investire valabilă a tribunalului arbitral, care configurează cadrul și condițiile judecății ,dă expresie libertății de voință a părților, conferind instituției o amprentă contractuală.

Procedura arbitrală are un caracter complex, deoarece un rol important revine nu numai convenției arbitrale și hotărârii finale, dar și celorlalte activități intermediare, precum cererile părților ,excepțiile de procedură, administrarea dovezilor, care oscilează între cei doi poli. Din aceste considerente doctrina a conferit procedurii arbitrale o natură juridică duală, contractuală prin izvorul său  și jurisdicțională prin procedura și mai cu seamă prin hotărârea pronunțată de tribunalul arbitral ,fără a se putea institui o ierarhie a acestor componente.[1]Prin întreaga reglementare ,actualul cod de procedură civilă confirmă teza naturii duale a arbitrajului cu referire la componenta contractuală și jurisdicțională.

Prevederile titlului II din cartea IV a codului de procedură civilă consacrate jurisdicției arbitrale sunt incidente oricărei forme de arbitraj organizat ori instituționalizat și pentru orice litigii, deopotrivă interne și internaționale.

Actualul cod de procedură civilă a extins competența de jurisdicție a arbitrajului și cerința convenției arbitrale de la litigiile de natură patrimonială, la toate categoriile de litigii, în afara acelora care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală ,relațiile de familie precum și drepturile asupra cărora părțile nu pot dispune (art. 542 cpc). Această reglementare specială, preponderent procedurală ,se completează, în caz de lacune cu dreptul comun în materie procedurală. Cadrul de reglementare a art. 542 alin 1 cpc, lasă a se deduce că sunt arbitrabile nu numai litigiile de natură patrimonială, dar și acelea neevaluabile în bani, dar care nu se încadrează în excepțiile determinate de text, precum și cererile privitoare la nulitatea rezoluțiunea și rezilierea contractelor. [2]Această reglementare specială., preponderent procedurală,se completează în caz de lacune,cu dreptul comun în materie procedurală.

Convențiile arbitrale. Clasificarea și rolul acestora. Elementele de asemănare și deosebire dintre clauza compromisorie și compromis.

Actualul cod de procedură civilă nu definește convenția arbitrală, însă art. 549 cpc, face distincția între cele două forme ale acesteia, cea încheiată sub forma clauzei compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită printr-o convenție separată la care contractul principal face trimitere și forma compromisului.

Clauza compromisorie poate fi încheiată odată cu contractul principal și inserată în acesta, dar poate fi stabilită și printr-o convenție separată încheiată odată cu contractul principal sau pe parcursul derulării contractului, dar înainte de ivirea litigiului. Acest acord care apare ca o clauză în contractul principal sau ca o completare a acestuia, atribuie competența de jurisdicție arbitrajului în eventualitatea ivirii unor diferende generate de contract sau în legătură cu contractul la care se referă convenția.

Convenția arbitrală, în oricare dintre formele acesteia are același obiect, acela al atribuirii de competență jurisdicției arbitrale, diferența dintre acestea fiind asociată momentelor diferite în care intervin. Clauza compromisorie anticipează nașterea litigiului și survine într-un moment în care acesta este doar o posibilitate ,o eventualitate, în timp ce compromisul coincide în timp cu nașterea diferendului, care reprezintă o certitudine.

Convenția arbitrală în oricare din formele acesteia are ca efect înlăturarea competenței jurisdicției statale de drept comun în privința litigiului în cauză și conferă tribunalului arbitral puterea de a statua asupra litigiului eventual sau deja declanșat, fiind atributiv de competență. Prioritizarea competenței de soluționare a litigiului în favoarea tribunalului arbitral, decurgând din interpretarea art. 553 cpc, nu exclude de plano competența instanțelor statale, pentru că altfel ar fi încălcat principiul constituțional al liberului acces la justiție.

În afara art. 547 cpc, care consacră la nivel de principiu intervenția instanței în înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea și desfășurarea arbitrajului, precum și pentru îndeplinirea altor atribuții ce revin instanțelor judecătorești ,în  procedura arbitrală există reglementări punctuale ale intervenției instanței judecătorești în derularea acestei proceduri,precum art. 561 cpc privind constituirea tribunalului arbitral, art. 563 cpc privind soluționarea cererii de recuzare a arbitrilor, art. 585 cpc privind instituirea măsurilor asiguratorii sau provizorii privitoare la obiectul litigiului. sau de constatare a unor împrejurări de fapt. De asemenea, instanța este chemată să soluționeze acțiunea în anularea încheierii privind măsurile luate de tribunalul arbitral ,legate de suspendarea cursului arbitrajului ,a încheierii  prin care s-au luat măsurile asiguratorii sau provizorii, potrivit art. 585 lit i cpc, ori a încheierii prin care s-a lut măsura respingerii ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale privind constituționalitatea unei dispoziții legale incidentă în cauză. În ipotezele prevăzute de art. 594 alin 1 cpc, acțiunea în anulare poate viza în afara motivelor prevăzute de art. 608 cpc și lipsa condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurilor dispuse prin încheiere (art. 594 alin 3 cpc).

Valabilitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă, afara dacă ea însăși nu este nulă sau inoperantă. Această autonomie a clauzei compromisorii față de contractul în care a fost înscrisă ,nu trebuie absolutizată, deoarece pot exista cauze comune care pot afecta concomitent atât contractul cât și clauza compromisorie, precum viciile de consimțământ ori lipsa capacității de a contracta. Dacă clauza compromisorie nu ar fi relativ independentă față de contractul în care a fost înscrisă și ar fi afectată de aceleași carențe ca și contractul, ea ar fi lipsită de finalitate, deoarece nu ar permite soluționarea litigiului de către tribunalul arbitral, având ca și cauză juridică contractul în care a fost inserată.[3]

Problema autonomiei clauzei compromisorii față de contract în relație cu compromisul, este o problemă legată de eficacitatea clauzei compromisorii. Dacă clauza compromisorie prefigurează suficient elementele organizatorice și procedurale pentru a trece la judecata efectivă, fără a deveni necesară completarea acesteia cu un compromis, atunci se poate spune că aceea clauză are o pronunțată autonomie față de contract și față de compromis, astfel că, existența uneia dintre acestea o exclude pe cealaltă. Când însă clauza compromisorie se limitează doar la atribuirea de competență în favoarea arbitrajului, fără determinarea elementelor organizatorice și a condițiilor procedurale pentru a o face operațională, se poate vorbi doar de autonomia clauzei compromisorii numai față de contract nu și în raport cu compromisul necesar completării lagunelor clauzei compromisorii și care trebuie să intervină la momentul în care litigiul devine actual.

Autonomia clauzei compromisorii față de contract poate avea o anumită specificitate în litigiile arbitrale cu elemente de extraneitate unde legea aplicabilă clauzei, aleasă de părți sau determinată de norma conflictuală a forului și care guvernează procedura arbitrală, poate fi diferită de legea aplicabilă contractului ,în care clauza compromisorie este inserată și care guvernează fondul litigiului.[4]

Doctrina califică clauza compromisorie ca o convenție deschisă spre deosebire de compromis care este calificată ca fiind o convenție închisă. Art. 550 cpc nu exclude completarea clauzei compromisorii înainte de ivirea litigiului prin convenții adiționale, iar după declanșarea litigiului prin încheierea unui compromis arbitral.[5]

Clauza compromisorie este afectată de nulitate dacă nu menționează modalitatea de desemnare a arbitrilor, iar în cazul în care părțile optează pentru arbitrajul instituționalizat este suficientă doar  referirea la instituția sau regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul (art 550 cpc). Spre deosebire de arbitrajul ad-hoc, unde compromisul impune sub sancțiunea nulității indicarea obiectului litigiului și numele arbitrilor sau modalitatea desemnării acestora, în cazul clauzei compromisorii care se referă la un litigiu eventual, părțile nu au posibilitatea determinării obiectului litigiului la momentul încheierii contractului. În cazul compromisului vizând arbitrajul instituționalizat, dacă părțile nu au ales arbitrii și nu au stabilit modalitatea desemnării acestora, această operațiune se va face potrivit regulilor de procedură ale respectivei instituții arbitrale (art. 551 cpc).

Chiar în condițiile de incidență a sancțiunii nulității convenției arbitrale în oricare dintre formele acesteia, nimic nu împiedică părțile în a recurge la arbitraj ,câtă vreme nulitatea având un caracter relativ nu a fost invocată de partea adversă prin întâmpinare sau cel mai târziu până la primul termen de judecată. Sancțiunea nulității convenției arbitrale se asanează prin desemnarea ulterioară a arbitrilor potrivit prevederilor art. 558 alin 2 și 561 cpc care suplinesc lacunele acordului arbitral sub acest aspect, stabilind modalitatea de numire a arbitrilor și de constituire a tribunalului arbitral.

Părțile au obligația de a stabili dacă litigiul se judecă de un arbitru sau mai mulți arbitrii care trebuie să fie întotdeauna în număr impar, iar în lipsa unei asemenea mențiuni în convenția arbitrală ,litigiul se judecă de 3 arbitrii, câte unul numit de fiecare dintre părți și un supraarbitru desemnat de cei doi arbitrii. Sub acest aspect, art. 556 alin 1 și 2 cpc trebuie coroborat cu alin 3 al textului ,care prevede că în cazul existenței mai multor reclamanți sau mai multor părți pârâte care au interese comune, fiecare dintre aceste părți vor numi un singur arbitru. În caz de neînțelegere între părți cu privire la arbitrul unic sau dacă o parte numește arbitrul,  iar cealaltă parte nu îl desemnează pe cel de al doilea,ori  dacă cei doi arbitrii desemnați de părți nu cad de acord  asupra persoanei supraarbitrului, partea care vrea să recurgă la arbitraj poate cere instanței judecătorești în a cărei circumscripție are loc arbitrajul să procedeze la numirea arbitrului ori după caz a supraarbitrului (art. 561 alin.3 cpc).

Compromisul trebuie să exprime clar și neechivoc acordul părților de soluționare a litigiului existent pe calea jurisdicției arbitrale ,iar acordul nu trebuie să creeze nici o îndoială privitoare la obiectul litigiului ori puterea de a arbitra acordată arbitrilor prin compromis. Natura contractuală bilaterală a compromisului impune acordul părților în privința modificării obiectului litigiului determinat prin compromis sau a unuia dintre elementele compromisului. Din aceste considerente legate de natura contractuală a compromisului, renunțarea unilaterală la compromis este ineficientă. Situația se pune în discuție în aceeași termeni și în privința clauzei compromisorii care nu poate fi înlăturată sau modificată decât prin consens.[6]

Trebuie făcută distincția între obiectul litigiului ca element al compromisului, care nu poate fi modificat decât prin acordul părților și obiectul cererii scrise prin care reclamantul sesizează arbitrajul și care poate fi modificată pe cale unilaterală, cu condiția de a se înscrise în limitele compromisului.[7]

Valabilitatea clauzei compromisorii nu este afectată atunci când aceasta inserează o competență alternativă de soluționare a litigiului pe calea jurisdicției statale sau arbitrale. O asemenea prevedere semnifică abilitarea reclamantului stabilită prin acordul părților de a opta între cele două jurisdicții. În mod asemănător se rezolvă situația în sensul că opțiunea aparține reclamantului și în ipoteza în care clauza compromisorie are un caracter alternativ între două jurisdicții arbitrale instituționalizate, dacă din conținutul clauzei rezultă în mod indubitabil opțiunea părților de a soluționa eventualul litigiu pe calea jurisdicției arbitrale.

Instanța statală se va declara necompetentă în condițiile în care sesizată fiind de una dintre părțile contractante ,cealaltă parte invocă convenția arbitrală, întrucât aceasta din urmă trebuie să își producă efectele de vreme ce pârâtul nu înțelege să renunțe la convenție, achiesând la jurisdicția statală. În acest caz, instanța în temeiul art. 554 alin 1 cpc își va declina competența în favoarea organului sau instituției pe lângă care funcționează arbitrajul instituționalizat, care în temeiul hotărârii de declinare va lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului arbitral. În cazul în care acordul arbitral se referă la competența arbitrajului ad-hoc, instanța va respinge cererea ca nefiind de competența jurisdicției statale (art. 554 alin 1 teza 2 cpc).

În temeiul art. 554 alin 2 cpc, instanța va reține spre soluționare litigiul dacă pârâtul și-a formulat apărările în fond fără nici o rezervă din partea acestuia, întemeiată pe convenția arbitrală, dacă convenția arbitrală este lovită de nulitate sau este inoperantă, ori dacă tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze imputabile pârâtului în arbitraj. În ipoteza art. 554 alin 2 lit a poziția adoptată de pârât semnifică renunțarea acestuia la beneficiul rezultând din alegerea jurisdicției arbitrale, prin neinvocarea clauzei compromisorii,adică acordul tacit și neîndoielnic al acestuia la desființarea convenției arbitrale. În cazul celorlalte situații prevăzute de art. 554 alin 2 lit b și c cpc, competența jurisdicției statale este generată de ineficacitatea clauzei compromisorii sau culpei pârâtului care repudiază soluționarea litigiului pe calea arbitrajului ,pentru care optase inițial.

În caz de îndoială, clauza compromisorie se interpretează în temeiul art. 550 alin 3 cpc în sensul aplicabilității acesteia tuturor neînțelegerilor care derivă din contract sau din raportul juridic la care ea se referă. Textul instituie o prezumție de arbitralitate, ori de câte ori în convenția arbitrală există clauze obscure sau îndoielnice privitoare la obiectul clauzei compromisorii.[8] Această abordare legislativă de interpretare prin extindere a clauzei compromisorii poate constitui în multe cazuri singura modalitate posibilă a litigiului în întregul său dacă părțile prin comportamentul și poziția adoptată au înțeles aceasta. O asemenea interpretare prin extindere a clauzei compromisorii operează și în cazul contractelor succesive, în sensul că existența clauzei compromisorii cuprinsă în contractul anterior își va produce efectele și asupra contractelor ulterioare litigioase ,dacă acestea reprezintă o prelungire a contractului anterior și dacă părțile nu se formalizează cu privire la ceea clauză.[9] Extinderea pe care art. 550 alin 3 cpc o face și la litigiile derivând din raportul juridic la care contractul se referă ,lasă a se înțelege că efectele acoperitoare ale clauzei compromisorii și a competenței tribunalului arbitral operează și în eventualitatea litigiilor asociate prejudiciilor cauzate prin săvârșirea unor delicte civile, legate direct sau indirect de valabilitatea și executarea contractului, adică disputele privind eventualele prejudicii create prin fapte ilicite, în măsura în care acestea se răsfrâng asupra valabilității și executării contractului.[10]

Compromisul ca formă atributivă de competență în favoarea arbitrajului nu necesită întotdeauna interpretarea în situațiile în care litigiul nu este legat de nerealizarea sau realizarea defectuoasă a obligațiilor contractuale sau însăși valabilitatea contractului, ci s-a născut în legătură cu săvârșirea unor fapte decurgând din consumarea unor raporturi juridice extra contractuale,(gestiunea de afaceri,plata nedatorată,îmbogățire fără justă cauză)ți care pot genera  litigii ,deoarece compromisul își pierde caracterul de contract accesoriu legat de existența unui contract principal, el însuși fiind suficient pentru a determina nu doar calea jurisdicțională de urmat, ci și soluționarea litigiul în considerarea căruia a fost încheiat.

Rolul compromisului este important ca temei al investirii tribunalului arbitral, deoarece încheierea acestuia intervine în faza în care litigiul reprezintă o realitate, jurisdicția arbitrală fiind o soluție practică, un mijloc operativ de soluționare a diferendului, care nu duce la ruperea definitivă și ireconciliabilă a relațiilor dintre partenerii tradiționali.

În etapa declanșării litigiului, convenția arbitrală compromisorie poate rezulta potrivit art. 549 alin 2 cpc din introducerea cererii de arbitrare și acceptul pârâtului de soluționare a litigiului pe calea acestei jurisdicții ,condiționat însă de existența înțelegerii scrise a părților făcute în fața tribunalului arbitral.[11]

În temeiul celor două forme ale convenției arbitrale ,puterea de jurisdicție revine tribunalului arbitral care pronunță o hotărâre definitivă executabilă în condițiile legii și care beneficiază de puterea lucrului judecat.

Condiția de formă a convenției arbitrale.

Convenția arbitrală se încheie sub condiția nulității în formă scrisă (art. 548 alin 1 cpc). Înscrisul care constată convenția arbitrală este de regulă sub semnătură privată și numai prin excepție în forma autentică notarială, atunci când convenția arbitrală se referă la un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate și/sau constituirea altui drept real asupra unui bun imobil (art. 548 alin 2 cpc). Această cerință de formă este impusă de caracterul accesoriu al convenției arbitrale față de contractul privind transferul sau constituirea dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale, pentru care forma autentică reprezintă o cerință de validitate. Dispozițiunile art. 542 alin 2 cpc se înscriu în coordonatele art. 542 cpc prin care competența jurisdicțională a arbitrajului a fost extinsă și la litigiile civile și ca un reflex al simetriei juridice vizând operațiunea de exercitare a dreptului de dispoziție privind drepturile reale.

Forma scrisă a convenției arbitrale se consideră îndeplinită și atunci când a fost realizată prin schimb de corespondență sau schimb de acte procedurale, dacă din caracterul acestora rezultă fără echivoc voința părților de a recurge la arbitraj. Pentru a avea relevanța indicată de art. 548 alin 1 cpc ,schimbul de corespondență sau de acte procedurale trebuie să se refere la obiectul litigiului.[12]

Forma simplificată a convenției arbitrare prin corespondență sau schimb de acte procedurale are un caracter suplu deschis, care se integrează nu numai reglementărilor internaționale dar și ritmului alert al relațiilor sociale și de natură economică.

Caracterul relativ al nulității pentru nerespectarea cerinței de formă a convenției arbitrale impune ridicarea acesteia prin întâmpinare sau până la primul termen de judecată în fața tribunalului arbitrar. Nulitatea poate fi acoperită prin confirmare dacă sesizarea tribunalului arbitral de către una din părți nu este urmată de obiecțiuni a celeilalte parți și dacă această înțelegere făcută în fața tribunalului arbitral îmbracă forma scrisă. Consemnarea înțelegerii verbale prin încheierea de ședință de la acea dată ,în opinia noastră și a unei practici arbitrare mai vechi[13] ,se înscrise în exigențele textului de referință, având în vedere suplețea reglementării art. 233 lit i cpc potrivit căreia, în cuprinsul încheierii de ședință se consemnează și declarațiile părților, în speță convenția arbitrară, cu condiția ca din acest acord astfel cum a fost consemnat în încheiere, să se degaje voința univocă a părților de a atribui competența de jurisdicție tribunalului arbitral.

Convenția arbitrară în oricare dintre formele acesteia poate fi încheiată și prin mandatar dar având caracterul unui act de dispoziție, se impune existența unui mandat special și în formă scrisă iar nu un mandat general, iar dacă convenția se referă la constituirea sau transferul proprietății sau a unui alt drept real, procura aferentă trebuie încheiată în formă autentică și numai în fața notarului.

Cerința formei scrise a convenției arbitrare este destinată nu numai să atenționeze părțile în privința consecințelor juridice ale convenției și să stabilească cu mai multă grijă conținutul acesteia, dar să și asigure preconstituirea dovezii referitoare la existența și conținutul convenției arbitrale.

Limitele procesuale ale convenției arbitrale în privința altor persoane care pot lua parte la judecată.

Art. 581 cpc, care nu are corespondent în legislația anterioară, prevede că terții pot participa la procedura arbitrală în condițiile art. 61-77 cpc dar numai cu acordul lor și al tuturor părților litigante, exceptând intervenția accesorie,care este admisibilă și fără îndeplinirea acestor condiții.

Această reglementare ține seama de limitele convenției arbitrale care restricționează extinderea cadrului procesual privitor la subiectele acțiunii arbitrale în absența acordului tuturor părților implicate în această procedură. Tribunalul sesizat face o aplicare riguroasă a principiului disponibilității, astfel că acesta, nu poate face aplicarea art. 22 alin 3 cpc referitor la introducerea din oficiu a terțului în litigiu.[14] Participarea terților la jurisdicția arbitrală este condiționată de semnarea contractului de arbitraj care le conferă acestora calitatea procesuală.[15] Formele participării terților la procedura arbitrală se face cu respectarea cerințelor prevăzute de dreptul comun și în condițiile preexistenței sau aderării libere la convenția arbitrală, cu respectarea formei scrise a acesteia, intervenită între terți și cei care i-au chemat în proces. În cazul intervenției principale, acordul terțului subzistă prin aceea că, participarea acestuia  în  litigiu este inițiată de el ,însă se impune și acordul părților litigante originare. Acordul părților originare în cadrul intervenției accesorii nu este necesar, deoarece terțul nu își valorifică un drept propriu ci sprijină poziția procesuală a părții în favoarea căreia a intervenit, dobândit astfel o poziție subordonată părții pe care o sprijină. În absența unui acord tripartit între intervenientul în interes propriu și părțile originare,care trebuie să accepte intervenția în interes propriu, tribunalul arbitral se va declara necompetent cu soluționarea cererii de intervenție.

Avantajele soluționării globale a litigiului originar cu cererea de intervenție forțată, chemarea în garanție, arătarea titularului dreptului ,sub aspectul celerității ,a confidențialității și a posibilei negocieri ,nu pot justifica impunerea jurisdicției arbitrale în lipsa convenției arbitrale și cu acești terți, posibil de a fi introduși în cauză. Aceasta se poate realiza fie sub forma unei clauze compromisorii, în care sunt atrași terții, fie prin încheierea unui compromis arbitral multipartit. intervenit în cursul litigiului și în termenele legale procedurale. Opoziția încheierii acestui compromis multipartit sau acordului scris al celor a căror introducere forțată în cauză s-a cerut, atrage competența soluționării acestor cereri de către instanța statală, ,deoarece acești terți nu au legitimare procesuală în lipsa unui acord arbitral.

Terțul intervenient în procedura arbitrală nu își poate desemna un arbitru, deoarece intervenția operează ulterior constituirii  tribunalului arbitral, iar pe de altă parte ,acordul părților originare de soluționare a cererii terțului ,nu implică și acordul desemnării unui arbitru de către acesta.[16] Se adaugă acestor argumente și faptul că intervenția voluntară și aceea forțată au un caracter incidental față de cererea de chemare în  judecata arbitrală, motiv pentru care în temeiul art. 65 alin 2 cpc, acești intervenienți preiau procedura în starea în care se află în momentul admiterii cererii de intervenție, deci și componența tribunalului arbitral, în forma în care a fost constituit inițial.

Tribunalul arbitral valabil sesizat cu acțiunea principală ,are competența soluționării cererii reconvenționale fără existența unei alte convenții arbitrale în afara aceleia care însoțește acțiunea principală, deoarece reclamantul din reconvențională nu este un terț. Singura condiție este aceea ca, cererea reclamantului din reconvențională să aibă legătură cu acțiunea principală și să derive din același raport juridic pentru care a fost încheiată convenția arbitrală.[17]

Ca orice contract, convenția arbitrală este guvernată de principiul relativității efectelor sale. Totuși, cesionarul sau subrogatul în drepturile părților contractante, deși nu figurează în nume propriu în contractul principal în legătură cu care a fost încheiată clauza compromisorie, aceștia pot opune clauza compromisorie inserată în contractul cedat sau în privința căruia a operat subrogația, deoarece în ambele situații a intervenit un transfer de drepturi litigioase. Ca urmare, cesionarul sau subrogatul nu se poate considera dezlegat de clauzele referitoare la jurisdicția instituită în privința contractului preluat.

Ca o consecință a relativității convenției arbitrale, clauza compromisorie din contractul principal nu poate fi extinsă în privința contractului de garanție încheiat între reclamant și pârâții garanți, deoarece garanții au calitatea de terți față de contractul principal, chiar dacă contractul de garanție este un contract accesoriu.[18] În schimb, clauza compromisorie inserată în contractul principal este opozabilă succesorilor în drepturi ai uneia dintre părțile contractante, de natură să atragă competența jurisdicțională a tribunalului arbitral[19]

Clauza compromisorie din contractul litigios nu poate opera în cazul gestorului de  afaceri chemat în judecată alături de debitor, deoarece fiind o persoană neinteresată în contract ,care a lucrat pentru debitor,nu are nici un fel de raport juridic cu creditorul  din contractul litigios, care nu îi este opozabil.[20]

Un aspect interesant este și acela legat de opozabilitatea convenției arbitrale semnată de o parte dintre creditorii solidari reclamanți sau o parte dintre debitorii obligați solidar, mai precis în ce măsură jurisdicția arbitrară este obligatorie și acelora care nu au semnat această convenție.

Apreciem că în această ipoteză nu se poate face abstracție de caracterul accesoriu al convenției arbitrale în raport cu contractul de bază. Mai mult, obiectul convenției arbitrale fiind realizat în corelație cu obiectul contractului de bază, obligație pentru care codebitorii sunt ținuți solidar ,convenția le este opozabilă, deoarece obiectul litigiului nu poate fi divizat în funcție de subiecții cu calități procesuale pasive, atâta timp cât răspunderea acestora nu este divizibilă. Se adaugă la aceasta, prezumția de solidaritate legată de exercițiul activității unei întreprinderi instituită de art. 1446 c civ ,în sensul că cei acționați în judecată nu pot pretinde acționarea cu prioritate doar a debitorului sau debitorii semnatari ai convenției arbitrale și divizarea creanței, menținându-se solidaritate doar între debitorii părți din acordul arbitral

Efectele acordului arbitral operează între debitorul principal și fidejusorul solidar sau codebitorul solidar în materia obligațiilor contractuale asumate în exercițiul unei întreprinderi chiar dacă convenția arbitrală nu este semnată și de fidejusor. Acesta nu poate invoca beneficiu de discuțiune sau diviziune prevăzut de art. 2300 c civ.

În opinia noastră, solidaritatea creditorilor nu constituie un fine de neprimire a jurisdicției arbitrale atunci când acordul a fost semnat doar de unul sau doar de o parte dintre creditorii solidari, deoarece creditorii solidari sunt prezumați în temeiul art. 1436 alin 1 și 2 c civ. de a-și fi încredințat reciproc puterea de a acționa pentru justificarea și satisfacerea interesului comun și orice acte prin care unul dintre creditorii solidari ar consimți la reducerea sau înlăturarea drepturilor, accesoriilor sau beneficiilor creanței ori ar prejudicia în orice mod interesele celorlalți, sunt inopozabile acestora din urmă. Aceasta înseamnă că, hotărârea arbitrală obținută de către unul dintre creditori împotriva debitorului comun, profită și celorlalți creditori care nu au participat la proces și nu au semnat convenția arbitrală dacă nu îi prejudiciază, fără însă ca hotărârea defavorabilă acestora ,dar favorabilă debitorului să poată fi invocată împotriva celorlalți creditori care nu au semnat convenția arbitrală, deoarece hotărârea arbitrală nu le este opozabilă . Ca urmare, creditorii care nu au semnat convenția sau nu au aderat la aceasta în condițiile art. 549 alin 2 cpc se pot adresa separat jurisdicției statale sau celei arbitrle, dacă hotărârea inițială le este defavorabilă, dar în temeiul unei noi convenții arbitrale pe care au semnat-o. Faptul că art. 1436 c civ se referă la jurisdicția statală, considerăm că nu obstrucționează această interpretare ,de vreme ce normele de drept substanțial sunt incidente jurisdicției arbitrale, care se raportează numai la normele de drept procesual civil.

Condițiile de valabilitate ale convenției arbitrale.

Convenția arbitrală care este un contract, presupune în afara elementelor esențiale ale oricărui contract și respectarea dispozițiunilor imperative cu caracter general și special ale legii, precum și a bunelor moravuri.

Condiția de arbitralitate este o cerință esențială de care este legată competența de soluționare a litigiului de către jurisdicția arbitrală supusă printre altele ,verificării la primul termen de judecată (art. 579 cpc). Arbitralitatea litigiului presupune acea caracteristică a acestuia de a fi încredințat în mod valabil prin voința părților contractante interesate, soluționării  prin arbitrajul ad-hoc sau instituționalizat. Chiar în condițiile în care valabilitatea convenției arbitrale este afectată, aceasta produce anumite efecte, în sensul că existența convenției arbitrale investește tribunalul arbitral cu verificarea propriei competențe, adică verificarea cerințelor de valabilitate ale convenției arbitrale, inclusiv aceea de arbitralitate.

Așa cum este configurată în cartea a IV  a codului de procedură civilă, arbitralitatea vizează un dublu aspect, rațione personae (adică capacitatea de exercițiu a persoanei fizice ori capacitatea mai largă sau mai restrânsă a autorităților publice, a peroanelor juridice de drept public de a recurge la arbitraj) și rațione materie (care vizează natura litigiilor susceptibile de soluționare pe calea arbitrajului). Arbitralitatea este o chestiune de ordine publică și dispozițiunile imperative ale legii pot impune ca anumite litigii să nu poată fi scoase din competența jurisdicției statale. Astfel, litigiile expres și limitativ arătate de art. 542 alin 1 cpc nu îndeplinesc cerința rațione materie de arbitralitate, în sensul că acestea nu pot fi scoase din competența jurisdicției statale. Acestor litigii nearbitrabile prevăzute de art. 542 alin 1 cpc li se adaugă litigiile care în temeiul unor dispozițiuni legale speciale, sunt date în  exclusivitate în competența instanțelor judecătorești , precum litigiile în materia contenciosului administrativ și fiscal ,în materia insolvenței ori în materie penală.

O altă cerință de arbitralitate este asociată caracterului tranzacționabil al litigiului. Această regulă sintetică stabilește raportul fundamental între dreptul subiectiv tranzacționabil, obiect al litigiului și convenția arbitrală. Tranzacționabilitatea legitimează părțile în temeiul art. 2267 c civ. ca în atributele dreptului care face obiectul tranzacției să intervină acele facultăți care le îngăduie să renunțe la drepturile în litigiu, să le modifice ,să le transfere ori să le stingă în orice mod, sau să se angajeze la noi prestații, să își facă concesii reciproce pentru terminarea sau preîntâmpinarea unui proces care se poate naște. Consimțământul la această operațiune trebuie exercitat în numele și pe socoteala proprie, chiar sub condiția unei prealabile aprobări sau după caz a unui acord prealabil.

Aspectele legate de ordinea publică și dispozițiunile imperative ale legii, inclusiv arbitralitatea litigiului, pot fi invocate de părți și din oficiu de către tribunalul arbitral în oricare stadiu de soluționare a cauzei,deoarece toate aceste aspecte se referă la o chestiune sancționabilă cu nulitatea absolută. Arbitralitatea constituie și un motiv de anulare a hotărârii arbitrale în temeiul art. 608 lit a cpc.

Regulile dreptului comun prevăzute de art. 1179 c civ., în materia contractului sunt aplicabile și convenției arbitrale de vreme ce prevederile cărții IV cpc nu fac referire expresă la alte condiții esențiale ale convenției arbitrale.

Consimțământul în încheierea convenției arbitrale trebuie să întrunească condițiile art. 1204 c civ.

Dacă vicierea consimțământului prin violență este greu de admis, mai cu seamă în cazul clauzei compromisorii care însoțește contractul încheiat între profesioniști, deoarece frecvent acesta presupune negocieri, tratative ori corespondență, nu este exclusă însă vicierea consimțământului prin eroare,mai cu seamă legată de caracterul voluntar al jurisdicției voluntare, ignorarea arbitralității litigiului ori a instituției însărcinată cu organizarea arbitrajului. Viciul de consimțământ al dolului este foarte rar întâlnit în încheierea convenției arbitrale în timp ce violența poate îmbrăca forma subtilă a constrângerilor economice. [21]

Viciul de consimțământ al leziunii în oricare dintre variantele sale este exclus în materia convenției arbitrale ,deoarece leziunea privește natura și scopul contractului în legătură cu care intervine convenția arbitrală și nu convenția arbitrală ca atare. Valabilitatea convenției arbitrale care prevede ca litigiul să fie deferit jurisdicției arbitrale  nu este dependentă de valabilitatea contractului la care aceasta se referă, astfel că, nulitatea convenției arbitrale nu afectează valabilitatea contractului principal și ca urmare ,litigiul privitor la  contract cade în competența  jurisdicției statale.  Nulitatea convenției arbitrale constatată de tribunalul arbitral va atrage declinarea competenței în favoarea jurisdicției statale ,după cum constatarea sau declararea nulității convenției arbitrale pe cale de excepție, invocată în fața instanței de drept comun, va atrage în temeiul art. 554 alin 2 lit b cpc reținerea cauzei spre soluționare.

Valabilitatea convenției arbitrale este condiționată de existența deplinei capacități de exercițiu a părților, deoarece convenția arbitrală este un act de dispoziție.[22] O asemenea calificare a convenției arbitrale, aceea de act de dispoziție, se explică prin aceea că renunțarea la jurisdicția statală și garanțiile acesteia, asumarea executării obligațiilor stabilite prin hotărârea tribunalului arbitral, poate avea consecințe importante asupra patrimoniului aceluia care ia o asemenea decizie.

Valabilitatea convenției arbitrale nu este afectată de situația minorului care a dobândit capacitatea de exercițiu prin căsătorie (art. 39 alin 1 c civ.) sau aceluia care în temeiul art. 40 c civ. a dobândit anticipat această capacitate, deoarece ambele texte menționează explicit că, în aceste situații minorul dobândește capacitatea deplină de exercițiu. În afară de aceasta, dispozițiunile de drept substanțial incidente în jurisdicția arbitrală nu instituie nici o limitare a acelor două forme de dobândire a capacității de exercițiu.

În temeiul art. 542 alin 2 cpc, statul și autoritățile publice pot încheiat convenția arbitrală numai dacă sunt autorizate prin lege sau prin convențiile internaționale la care România este parte. În raporturile internaționale limitările despre care textul face vorbire sunt înlăturate numai prin efectul aderării României la convențiile unilaterale, universale, regionale sau bilaterale. Amintim în acest sens, Convenția Europeană de Arbitraj Comercial Internațional de la Geneva din 1961,și Convenția de Washington din 1965 privind reglementarea diferendelor relative la investiții ,între state și persoanele altor state, care prevăd explicit capacitatea statelor și a persoanelor juridice de drept public de a încheia convenții de arbitraj în materia raporturilor comerciale internaționale. Toate aceste reglementări interne și internaționale legate de limitarea capacității statului și a persoanelor de drept public de a încheia convenții arbitrale, marchează rolul prioritar al jurisdicției statale față de jurisdicția privată în soluționarea litigiilor în care statul și persoanele juridice de drept public sunt părți.

Persoanele juridice de drept public au facultatea încheierii convențiilor arbitrale numai dacă au în obiectul lor de activitate și activități economice, în afară de cazul în care legea sau actul de înființare sau organizare prevede altfel.

Societatea comercială care dobândește capacitatea de exercițiu prin înmatricularea în registrul comerțului este legitimată să încheie convenția arbitrală de la momentul înmatriculării ,prin reprezentantul sau administratorul împuternicit prin actul constitutiv sau hotărârea adunării generale a asociaților, să reprezinte societatea (art. 209 alin 2 c civ.).

Doctrina, pornind de la spiritul reglementării art. 51 din legea nr 15/1990 privind reorganizarea unităților economice în regii autonome și societăți comerciale, a afirmat că regiile autonome au deplina capacitate de a încheia convenții arbitrale fără nici o distincție și nu numai în privința litigiilor dintre regiile autonome sau între regiile autonome și societățile comerciale cu capital de stat.,așa cum s-a susținut la un moment dat.[23]

Această interpretare doctrinală concordă cu art. I pct 1 din Convenția Europeană de Arbitraj Comercial de la Geneva din 1961 care prevede fără nicio rezervă că ,persoanele juridice de drept public au facultatea de a încheia în mod valabil convenții de arbitraj. Limitările legale ale capacității de exercițiu în materia convențiilor arbitrale, privind persoanele juridice de drept public și societățile comerciale, vizează și arbitralitatea raportat la obiectul arbitrajului și caracterul tranzacționabil al dreptului litigios (persoanele juridice de drept public nu pot încheia convenții arbitrale vizând litigiile de contencios administrativ sau fiscal).

Societățile comerciale și entitățile supuse procedurii insolvenței potrivit legii nr 85/2014 pot încheia convenții arbitrale după data deschiderii procedurii numai prin administratorii judiciari ori lichidatorii judiciari, prin raportare la dreptul acestora de a tranzacționa potrivit art. 58 alin 1 lit m și respectiv art. 64 lit m și d din lege, sub condiția confirmării lor de către judecătorul sindic și numai în considerarea calității de reclamant al debitorului aflat în insolvență în litigiile pentru care încheie astfel de contracte. Această legitimare  de încheiere a compromisului arbitral este justificată de nevoia soluționării cu celeritate a litigiilor prin  care debitorul insolvent le poate porni împotriva propriilor debitori. Judecătorul sindic nu poate însă confirma compromisul încheiat de reprezentantul legal al debitorului insolvent în calitatea acestuia de debitor al unui terț ,de vreme ce legea nr 85/2014 declară suspendate de drept orice acțiuni judiciare sau proceduri de executare silită împotriva aceluia căruia i s-a deschis procedura insolvenței.[24]

Administratorul judiciar și lichidatorul judiciar sunt ținuți de clauza compromisorie inserată în contractele dezechilibrate, frauduloase încheiate de debitorul insolvent în perioada suspectă, dacă judecătorul sindic a dispus introducerea acțiunii pentru anularea sau constatarea nulității acestora (art. 58 lit h și art. 64 lit c din legea nr 85/2014).

În această materie a procedurii arbitrale trebuie să se facă distincția între obiectul litigiului și obiectul convenției arbitrale.

Competența jurisdicțională a arbitrajului astfel cum aceasta este reglementată de art. 541 cpc are în principiu un caracter general, exceptând cauzele care privesc relațiile de familie, starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, care sunt date în competența jurisdicției statale. De asemenea, competența de jurisdicție a tribunalului arbitral este exclusă ori de câte ori litigiul se referă la drepturi în privința cărora părțile nu pot tranzacționa, punând în discuție astfel o problemă de arbitraritate.

Obiectul convenției arbitrale determinat de art. 549 și 550 cpc se referă la atribuirea competenței de soluționare a litigiilor care se vor naște ori care s-au născut dintr-un contract anume, în favoarea jurisdicției arbitrale. În ambele forme ale convenției arbitrale ,părțile își asumă o obligație de a face[25] cu efectul pozitiv de atribuire a competenței jurisdicționale în favoarea tribunalului arbitral dar și cu efectul negativ,legat de excluderea competenței jurisdicționale a instanțelor statale.

Această obligație de atribuire a competenței de jurisdicție în favoarea tribunalului arbitral este însoțită de obligațiile complementare prevăzute de art. 550 și 551 cpc aflate în strânsă legătură cu contractul principal. Valabilitatea convenției arbitrale trebuie apreciată și în funcție de celelalte condiții ale obiectului acesteia, acela de a fi posibil și licit. Posibilitatea se raportează la natura contractului principal, la riscul sau șansele ca din existența sau funcționarea acestuia să se producă un litigiu arbitral, în timp ce caracterul licit sau ilicit al obiectului convenției arbitrale ,se referă la arbitraritatea litigiului.

Cât privește cauza convenției arbitrale,aceasta se integrează cauzei contractului de bază căruia îi este accesorie. Conceptul de cauză în această materie se integrează definiției din art. 1235 c civ., iar condițiile cauzei, acelea de a fi licită și morală ,prevăzute de art. 1236 c civ. sunt prezumate relativ de art. 1239 c civ.

Efectele convenției arbitrale.

Convenția arbitrală are forță obligatorie între părțile contractante reflectată și prin hotărârea arbitrală care finalizează procesul de punere în aplicare a convenției, în condițiile respectării normelor de competență materială și teritorială.

Tribunalul arbitral sesizat în temeiul convenției arbitrale își verifică potrivit art. 579 cpc competența de soluționare a litigiului și hotărăște în această privință printr-o încheiere susceptibilă de a fi anulată potrivit art. 579 alin 2 cpc o dată cu acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale, conform art. 608 cpc. Efectul convenției arbitrale de excludere a competenței instanțelor statale, nu are însă caracter absolut și ireversibil, deoarece instanța judecătorească sesizată în condițiile existenței convenției arbitrale, cu ocazia verificării propriei competențe, va reține spre soluționare litigiul ori de câte ori intervin situațiile prevăzute explicit și limitativ de art. 554 alin 2 lit a, b, c cpc. În situația prevăzută de art. 554 alin 2 lit a cpc, competența instanței statale operează în temeiul voinței părților, care își păstrează dreptul de a se judeca în fața instanței statale chiar în condițiile existenței unei convenții arbitrale la al cărui efect pot renunța. În ipoteza prevăzută de art. 554 alin 2 lit b cpc, competența jurisdicțională a instanței statale este legată de efectul distructiv al nulității convenției arbitrale sau ca urmare a inoperabilității acesteia, în vreme ce în cazul art.554 alin 2 lit c cpc, ineficacitatea convenției este asociată conduitei pârâtului în arbitraj, din a cărui culpă nu s-a putut constitui tribunalul arbitral.

Convenția arbitrală devine inoperantă și instanța statală va reține cauza spre soluționare și în cazul în care convenția arbitrală inserează clauza alternativă de acordare a competențelor ,fără a prioritiza jurisdicția arbitrală și aceasta deoarece o asemenea clauză nu exprimă voință univocă a părților de a recurge la arbitraj,cu excluderea competenței instanței judecătorești, după cum clauza nu conferă uneia dintre părți dreptul de opțiune pentru una dintre jurisdicțiile statale sau private. În absența unei clauze operante ale convenției arbitrale ,,va interveni competența de drept comun a instanțelor de drept judecătorești, deoarece clauza compromisorie sau compromisul este analizat ca o derogare de la competența de drept comun.[26]  Când caracterul alternativ al clauzei compromisorii semnifică posibilitatea oricăreia dintre părți de a opta între jurisdicția statală și aceia privată, în această ipoteză alegerea făcută de către una dintre părți în favoarea jurisdicției arbitrale este valabilă și nu este condiționată de acordul celeilalte părți.[27] Litigiul va fi soluționat exclusiv de către instanța statală ori de câte ori convenția arbitrală este ineficientă, ca urmare a atribuirii competenței de soluționare în favoarea unei instanțe arbitrale inexistente ,în condițiile în care din conținutul convenției nu rezultă că în situația dată ,cauza să poată fi atribuită în subsidiar unui alt tribunal arbitral. A exclude competența instanței statale și atribuirea competenței de soluționare unei instanțe arbitrale aleasă de reclamant, ar echivala cu depășirea acordului de voință al părților care doar generic au convenit soluționarea cauzei prin arbitraj.[28]

Convenția arbitrală devine ineficace dacă în condițiile existenței acestei convenții,părțile înțeleg să se judece în fața instanțelor statale, deoarece părțile își păstrează acest drept de a se judeca în fața instanțelor statale chiar în condițiile existenței acordului arbitral.

Clauza arbitrală inserată în condițiile generale anexă la contract, semnată numai de către reclamant nu este opozabilă și aplicabilă pârâtului, aceasta fiind ineficace, in caz de litigiu, jurisdicția revenind instanțelor statale.

În operațiunea de verificare a competenței tribunalul arbitral ,trebuie să se țină seama și de eficacitatea clauzei compromisorii, care nu este afectată prin încheierea procedurii arbitrale cu sau fără pronunțarea unei hotărâri asupra fondului clauzei. Clauza compromisorie rămâne valabilă și va servi ca temei pentru o nouă procedură arbitrală care ar fi declanșată pentru soluționarea oricărui litigiu dintre părți, derivând din contractul principal la care se referă clauza compromisorie ,dacă litigiul intervine în limitele termenului de prescripție al contractului principal, fără a se putea  opune necompetența tribunalului arbitral.

Efectele extinse ale clauzei compromisorii sunt activate pentru orice controversă sau dispută născută sau legată de contract, astfel că, disputa va fi soluționată pe cale arbitrală. Clauza compromisorie inserată în contract sau printr-un contract separat, face corp comun cu contractul în privința eventualelor litigii legate de contract și deoarece obiectul litigiului nu este determinat ci doar determinabil, clauza compromisorie constituie cadrul tehnic din punct de vedere juridic pentru atribuirea competenței de soluționare a litigiului de către jurisdicția privată.

Eficacitatea extinsă prevăzută de art. 552 cpc nu poate opera în cazul compromisului, deoarece obiectul litigiului este determinat, circumstanțiat la momentul compromisului. Efectul obligatoriu al acordului compromisoriu se răsfrânge și asupra hotărârii arbitrale ce finalizează procesul de punere în aplicare a convenției. Convenția arbitrală stabilește cadrul organizatoric și procedura arbitrală care conduce la pronunțarea unei hotărâri obligatorii susceptibilă de executare silită, uzându-se la nevoie de forța de coerciție a statului.

Natura juridică a convenției arbitrale.

Atât clauza compromisorie cât și compromisul au un caracter contractual, numai că momentele diferite în care aceste convenții se încheie, marchează diferențele dintre acestea și caracterul fiecăreia dintre convenții.

Clauza compromisorie are un caracter preponderent jurisdicțional, fiind atributivă de competență jurisdicțională specială în favoarea arbitrajului, în timp ce compromisul are un caracter complex, deoarece pe lângă funcția atributivă de competență jurisdicțională determină și obiectul litigiului, numele arbitrilor sau modalitatea desemnării acestora în cazul arbitrajului ad-hoc și regulile procedurale incidente de care tribunalul arbitral va lua act și va fi obligat să le aplice.[29] Ca urmare, compromisul ca și contract judiciar are ca obiect regulile formale ale jurisdicției și nu fondul litigiului.

Deși și contractul de tranzacție este un contract judiciar ca și compromisul, acesta se deosebește de compromis, deoarece tranzacția are ca obiect fondul litigiului de vreme ce prin tranzacție părțile previn sau sting un litigiu inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori transferuri de drepturi de la una dintre părți la cealaltă. Prin tranzacție se pot naște, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele care fac obiectul litigiului (art. 2267 c civ.).

În cazul tranzacției disputa este soluționată de părți înainte în timpul sau în faza executării silite spre deosebire de acordul arbitral în care litigiul este soluționat de către arbitrii desemnați de părți în cazul compromisului sau de către arbitrii a căror modalitate de desemnare a fost stabilită prin clauza compromisorie.

Convenția arbitrală nu are un caracter preventiv sau extinctiv al litigiului așa cum se întâmplă în cazul tranzacției ci are un caracter anticipativ nașterii litigiului ,în cazul clauzei compromisorii și concomitent nașterii litigiului care reprezintă o certitudine ,în cazul compromisului. Spre deosebire de celelalte contracte judiciare, acordul arbitral este atributiv de competență jurisdicțională și tot prin acordul arbitral sunt desemnați arbitri sau modalitatea desemnării acestora ,putând fi stabilite și regulile procedurale derogatorii de la dreptul comun pe care tribunalul arbitral trebuie să le respecte.

Întrucât convenția arbitrală poate interveni numai în domeniile în care părțile pot dispune ,nu este exclus ca în procedura arbitrală fondul litigiului să fie soluționat prin tranzacție (art. 2267 c civ.). În cadrul jurisdicției arbitrale dreptul civil își menține rolul de drept substanțial comun aplicabil.

Încetarea convenției arbitrale.

În materia acordului arbitral, în lipsa unor reglementări speciale privind cauzele încetării acestuia, aceste cauze pot fi asociate acelora legate de încetarea contractului principal sau specificității convenției arbitrale, generată de natura și finalitatea sa.[30]

Cauzele principale de încetare a acordului arbitral sunt determinate de :

  • executarea integrală și corespunzătoare a contractului principal ori constatarea sau declararea nulității contractului principal.
  • confuziunea părților din contractul principal ,prin stingerea raportului obligațional. Aceasta atrage stingerea convenției arbitrale ,ca o consecință a caracterului său accesoriu față de contractul principal.

Cauzele specifice de încetare a convenției arbitrale operează în următoarele situații:

  • rezoluțiunea sau rezilierea convenției arbitrale.
  • constatarea sau declararea nulității convenției arbitrale pentru cauze specifice acesteia precum nerespectarea condițiilor de formă ,vicierea consimțământului ori nearbitralitatea litigiului. În toate ipotezele, convenția arbitrală deși nulă, existența acesteia va avea va efect investirea tribunalului arbitral cu verificarea valabilității convenției arbitrale și a propriei competențe.
  • pronunțarea și comunicarea hotărârii arbitrale ori pronunțarea hotărârii arbitrale după expirarea termenului legal sau convențional de soluționare a litigiului (art. 568 și 567 cpc).
  • în cazul anulării hotărârii arbitrale pentru nearbitralitatea litigiului pentru nulitatea sau caracterul inoperant al convenției ce a constituit temeiul sesizării tribunalului arbitral (art. 608 lit a și b cpc).

[1] I Leș, Noul cod de procedură civilă, comentarii pe articole. 1-1133 ED C H Beck, pag 803. T Prescure, R Crișan. Arbitrajul comercial. ED UJ, București, 2010, pag 51-52

[2] I Leș, Opere citate, pag 805

[3] Jurisprudența comercială arbitrală 1953-2000 București, 2002, sent arb 69/1998, sent arb 97/1999. Pag 9. V A Vlasov, Arbitrajul comercial .Jurisprudența arbitrală 2007-2009. Practica judiciară. Ed Hamangiu, 2010, sent arb 49/2007 , pag 7-8

[4] T Prescure, R Crișan, Opere citate, pag 64

[5] M Ionaș, I Sălăgean.Arbitrajul comercial Ed All Beck, 2001, pag 49. T Prescure, R Crișan, Opere citate, pag 64

[6] Jurisprudența comercială 1953-2000, București , 2002, sent arb nr 36/1969 sent arb 39/1969, pag 13

[7] I Deleanu, S Deleanu. Arbitrajul intern și internațional. Ed. Rosetti, 2005, pag 147

[8] I Leș, Opere citate, pag 813

[9] M Tăbârcă G Buta, Codul de procedură civilă. Ed. UJ 2007, pag 1024

[10] V A Vlasov, Opere citate, sent arb 107/2009, pag 506

[11] M Voicu, Jurisprudența comercială pe anii 2001-2003. Ed. Lumina Lex, București, 2003, pag 402

[12] Jurisprudența comercială arbitrală 1953-2000 București, 2002, sent arb 155/1997 sent arb 69/1996, pag 4 sent arb 51/1996, pag 9

[13] Jurisprudența comercială arbitrală  1953-2000 B ucurești 2002 sent.arb. nr.21/1972,sent.arb.177/1978 pag.5

[14] I Leș, Opere citate, pag 841

[15] T Prescure, R Crișan, Opere citate, pag.142

[16] I Leș, Opere citate, pag 842. T Prescure, R Crișan, Opere citate, pag 144

[17] Jurisprudența comercială arbitrală 1953-2000, București, 2002, sent arb 89/1958, pag 13

[18] V A Vlasov, Opere citate, C A București, s IV comercială, sent com 122/2007 irevocabilă prin decizia s com 792/2008 a ICCJ, pag 298-300

[19] V A Vlasov, Opere citate, sent arb 234/2009, pag 16

[20] Jurisprudența comercială 1953-2000, București, 2002, sent arb 145/1996, pag 6

[21] V Roș. Arbitrajul comercial internațional. Editura Regia Autonomă, Monitorul Oficial, București, 2000, pag 147

[22] V Babiuc, O Căpățână. Capacitatea de a încheia o convenția arbitrară în dreptul român. RDC nr 6/1996, pag 7. V Roș, opere citate, pag 136

[23] V Roș, Opere citate, pag 54-55

[24] T Prescure, R Crișan, Opere citate, pag 58

[25] V Ciobanu. Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol I , Ed Națională, București, 1997, pag 36

[26] Jurisprudența comercială 1953-2000, București, 2002, sent arb. 39/1974, sent 210/1977, pag 12

[27] V A Vlasov, Opere citate, sent arb 283/2009, pag 9

[28] Idem, sent arb nr 250/2008, pag 15

[29] V Ciobanu, Opere citate, pag 36

[30] T Prescure, R Crișan, opere citate, pag 70-71

Articolul precedentComunicat de presa I.A.R.
Articolul următorSesiunea de toamna 2020
Monna-Lisa Belu Magdo
Monna-Lisa Belu Magdo
Monna-Lisa Magdo Belu Prof. univ. dr.,membru titular al ASJR; avocat, arbitru

Ultimile știri

Tema sustinuta de Alin C. Pop la Conferinta Lobby si Advocacy in Romania

Conferința “Dezvoltare și inovare în afaceri”, ediția a V-a – “Lobby și advocacy în România” s-a desfășurat în sistem...

Av. Alin C. Pop despre Advocacy la Canal 33

https://www.youtube.com/watch?v=WMGyB8_yvT0
- Advertisement -

Arbitrabilitatea litigiilor în domeniul achizițiilor publice

Arbitrabilitatea litigiilor în domeniul achizițiilor publice  Daniel STIGER*  Abstract:  Arbitrabilitatea litigiilor apărute în domeniul achizițiilor publice a comportat discuții dintre cele...

Implicațiile unui atac cibernetic în procedura arbitrală

Implicațiile unui atac cibernetic în procedura arbitrală Dr. Sorana POP PĂUN* Abstract Articolul abordează în linii mari aspecte privind riscurile de producere...

De citit

Tema sustinuta de Alin C. Pop la Conferinta Lobby si Advocacy in Romania

Conferința “Dezvoltare și inovare în afaceri”, ediția a V-a...

Av. Alin C. Pop despre Advocacy la Canal 33

https://www.youtube.com/watch?v=WMGyB8_yvT0
promovare online

Vezi mai multe ...din aceeași categorie
Recomandate pentru tine