Arbitrabilitatea litigiilor pentru care este prevăzută prin lege competența instanțelor de judecată.
Dr. Beatrice ONICA-JARKA, FCIArb*
Abstract: Arbitrabilitatea litigiilor reprezintă o preocupare majoră deopotrivă pentru practicienii dreptului cat și pentru justițiabili interesați de soluționarea disputelor dintre ei prin arbitraj. Lipsa arbitrabilității unui litigiu invalidează orice recurgere la arbitraj și transforma procedura arbitrajului daca este urmata pentru litigii non-arbitrabile într-o eșec. Deși Codul de Procedură Civilă actual definește larg domeniul arbitrabil o serie de prevederi a unor legi organice cum este Codul Civil trimit, pentru anumite tipuri de acțiuni la instanța de judecată. Articolul propune o survolare a domeniilor reglementate de Codul Civil, în care legiuitorul dispune în mod expres competența de soluționare a instanțelor de judecată pentru anumite acțiuni și cu compatibilitatea acestor domenii cu arbitrabilitatea, mai precis posibilitatea parților de a agrea prin convenția arbitrală supunerea acestor litigii arbitrajului
- Conceptul de arbitrabilitate
Revenim[1] asupra unui subiect care suscită multiple interpretări , nu întotdeauna cele mai fericite dar cu un impact major asupra arbitrajului, și anume arbitrabilitatea litigiilor pentru care Codul Civil prevede competența instanțelor de judecată.
Codul de Procedură Civilă în vigoare prevede că arbitrajul este o jurisdicție alternativă având caracter privat, prin care părțile litigante și tribunalul arbitral competent au posibilitatea de astabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun care însă, să nu fie contrare ordinii publice și dispozițiilor imperative ale legii.
Dintre caracteristicile arbitrajului expuse pe scurt anterior, se conturează conceptul de arbitrabilitate a litigiilor care desemnează în conformitate cu art. 542 și 1112 acest concept dintr-o perspectivă dublă: subiectivă (a subiectelor de litigii arbitrabile) și obiectivă (a naturii litigiilor arbitrabile), cu delimitarea domeniului arbitrabilitații prin raport la de ordinea publică bunele moravuri și dispozițiile imperative ale legii[2].
Fără să repetăm opiniile emise în alta articole, esențial definirii conceptului de arbitrabilitate din perspectiva subiectului acestui articol este criteriul obiectiv al naturii litigiului.
Dispozițiile actualului de Cod Procedura Civilă delimitează progresist dar vag domeniul litigiilor arbitrabile
Astfel, art. 542 din Codul de Procedură Civilă indică un domeniu al arbitrabilității larg, legiuitorul preferând să precizeze doar excluderile exprese din acest domeniu a litigiilor referitoare la starea civilă[3], capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie, precum și drepturile asupra cărora părțile nu pot să dispună.
Pe de altă parte, art. 1112 din Codul de Procedură Civilă menține în cazul arbitrabilității litigiilor internaționale o delimitare a domeniul arbitrabil specific Codului de Procedură Civilă vechi și prevede că doar cauzele de natura patrimonială care privesc drepturi asupra cărora legea statului de sediu al instanței arbitrale (lex arbitri) nu impun competența exclusivă a instanțelor judecătorești[4] sunt arbitrabile.
Renunțarea de către legiuitor prin actualul Cod de Procedură Civilă la condiția caracterului patrimonial al litigiilor supuse arbitrajului pentru arbitrajul domestic a dat încredere opiniilor[5] manifestate în articole de specialitate de a considera arbitrabile chiar și litigiile tradițional aflate în competența instanțelor de judecată conform Codului Civil sau conform unor legi speciale și pentru care legiuitorul a prevăzut aceasta competență în mod expres.
Deși tentantă deschiderea domeniului arbitral în arbitrajul domestic tuturor tipurilor de litigii care nu fac parte din categoria celor excluse în mod expres din domeniul arbitrabilitații conform art. 542 din Codul de procedură Civilă, ne întrebăm dacă simpla înlăturare de către legiuitor prin Codul de Procedură Civilă a condiției naturii patrimoniale a litigiilor supuse arbitrajului pentru arbitrajul domestic permite părților la un litigiu pentru care Codul Civil prevede competența instanței de judecată să deroge prin convenția arbitrală în favoarea arbitrajului.
Exercițiul este provocator considerând și celelalte prevederi exprese din Codul de Procedură Civilă precum art. 544 sau art. 608, care impun implicit condiționări suplimentare domeniului arbitrabil constând în ordinea publică, bunele moravuri și dispoziții imperative ale legii. Cu alte cuvinte, nu pot fi supuse arbitrajului, litigiile referitoare la încălcarea ordinii publice sau bunelor moravuri, după cum nu pot fi puse în executare și sunt anulabile hotărârile arbitrale care au fost pronunțate cu încălcarea ordinii publice, bunurilor moravuri și dispozițiilor imperative ale legii.
Înainte de a purcede la examinare dispozițiilor exprese ale Codului Civil care trimit la competența instanțelor de judecată care trebuie analizate din perspectiva tuturor criteriilor cate determin nonarbitrabilitatea unui litigiu ne menținem concluzia preliminară în legătură cu delimitarea domeniului arbitrabil de cel al litigiilor care nu se pot soluționa decât prin instanța de judecată adică a litigiilor nonarbitrabile.
Prin urmare, domeniul litigiilor arbitrabile pentru arbitrajul domestic este determinat de legiuitor larg cu indicarea unor categorii de litigii care sunt excluse în mod expres din domeniul arbitrabil în timp ce domeniul arbitrabil pentru arbitrajul internațional este limitat de legiuitor la litigiile patrimoniale (cu valoare) cu privire la drepturi asupra cărora părțile pot să dispună și pentru care legiuitorul nu a prevăzut în mod expres competența exclusivă a instanțelor de judecată. Totodată domeniul arbitrabil este limitat suplimentar de reglementările privind ordinea publică, bunele moravuri și dispozițiile imperative ale legii.
- Domeniile în care Codul Civil prevede competența instanțelor de judecată
La o prima analiza, Codul Civil prevede 296 de referințe la instanța de judecată, adică tot atâtea tipuri de litigii pentru care legiuitorul trimite la instanța de judecată pentru soluționare.
Printre domeniile în care legiuitorul prevede expres competența de soluționare a litigiilor în sarcina instanței de judecată reținem Interpretarea și efectele legii civile, capitolul III din Titlul Preliminar, Persoanele, în Cartea I, Titlul II Persoana fizica, Titlu III – Ocrotirea persoanei fizice, Titlul IV Persoana Juridică, familie, în Cartea a II a – bunurile majoritatea titlurilor, în Cartea a III a, Titlul II – Proprietatea privata, în moștenire și liberalități în Cartea a IV-a, Obligații în Cartea a V a.
Dacă în ceea ce privește domeniul litigiilor nonarabitrabile reglementat de Codul de procedura Civilă dispozițiile din Cărțile din Codul Civil menționate care se referă la starea civilă[6], capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie pe care le regăsim în Cartea I, Titlul II Persoana fizica, Titlu III – Ocrotirea persoanei fizice, Titlul IV Persoana Juridică, familie, în Cartea a II a – bunurile majoritatea titlurilor, în Cartea a III a, Titlul II – Proprietatea privata, în moștenire și liberalități în Cartea a IV-a, Cartea a V a aduce dispoziții provocatoare din perspectiva delimitării domeniului arbitrabil de cele nonarbitrabil prin considerarea intereselor sau drepturilor vizate, precum și a naturii imperative sau dispozitive a regulilor de drept care reglementează aceste drepturi.
- Arbitrabilitatea litigiilor privind obligațiile pentru care Codul Civil prevede competența instanțelor de judecată
În Cartea a V a există peste 70 de referințe la competența instanțelor de judecată, printre acre pentru acțiuni referitoare la completarea contractului ( art. 1182 alin.3) acțiune în leziune (art. 1222 alin 3.), invocarea din oficiu de către instanță a unei cauze de nulitatea absolută a contractelor, acțiunile în adaptarea contractelor (art. 1271 alin. 2 lit. b), acțiunea care să țină loc de contract (art. 1279 alin.3) acțiunea în stabilirea judiciara a termenului (art. 1415 alin. 2) evaluarea prejudiciului (art. 1532 alin.3), acțiunea în reducerea cuantumului penalității (art. 1541 alin.1) acțiunea în rezoluțiune (art. 1550 alin. 2) sau acțiunea deținătorului deposedat în mod nelegitim (art. 1592).
Conținutul textelor care trimit la soluționarea litigiilor către instanța de judecată variază terminologic în ceea ce privește stabilirea competenței instanței de judecată prin utilizarea unor termeni care sunt specifice normelor dispozitive sau imperative de drept.
De departe, domeniul foarte interesant în stabilirea arbitrabilității unui litigiu este cel al reglementării societății civile, pe are Codul Civil o abordează cu dispozițiile din Codul Civil, la art. 1881 până la art. 1954, în Capitolul VII din Titlul IX din Cartea a V a.
În acest care stabilesc competența instanțelor de judecată în privința a mai multor litigioase dintre asociații în societățile civile, atunci când acestea sunt deduse judecății, după cum urmează:
- 1901:Transmiterea părților de interes ”În cazul prevăzut la alin. (2) şi ori de câte ori legea impune cesiunea pârților de interes, valoarea acestora este stabilită de un expert agreat de părțile cesiunii sau, în lipsa unui acord, de către instanță”
- 1912: Contestarea hotărârilor ” (1) Asociatul nemulțumit de o hotărâre luată cu majoritate o poate contesta la instanța judecătorească, …”
- 1915: Răspunderea administratorilor (2) ”Dacă mai mulți administratori au lucrat împreună, răspunderea este solidară. Cu toate acestea, în privința raporturilor dintre ei, instanța poate stabili o răspundere proporțională cu culpa fiecăruia la săvârșirea faptei cauzatoare de prejudicii.
- 1928: Excluderea din societate ”La cererea unui asociat, instanța judecătorească, pentru motive temeinice, poate hotărî excluderea din societate a oricăruia dintre asociați”
- 1929: Drepturile asociatului exclus „(2) În cazul în care pârțile nu convin asupra valorii pârților de interes, aceasta se va stabili de către instanță în condițiile art. 1.901 alin. (3)”.
- 1930: ”Sub rezerva unor dispoziții legale speciale, contractul încetează și societatea se dizolvă prin ….c) hotărârea instanței, pentru motive legitime și temeinice”.
- 1933: Nulitatea hotărârii ”(2) Instanța, sesizată cu o cerere în constatarea sau declararea nulității, este obligată să pună în discuția părților posibilitatea de remediere a cauzelor de nulitate care afectează contractul de societate şi să fixeze un termen util pentru acoperirea nulității, chiar dacă pârțile se împotrivesc„
- 1934: Regularizare societății ”Societatea sau orice asociat poate, în termenul prevăzut la alin. (1), să propună instanței învestite cu acțiunea în anulare orice măsuri de acoperire a nulităţii, în special prin răscumpărarea drepturilor sociale care aparţin reclamantului. În acest caz, instanța poate fie să pronunțe nulitatea, fie să declare obligatorii măsurile propuse, dacă acestea din urmă au fost în prealabil adoptate de societate în condiţiile cerute pentru modificările aduse contractului de societate. La adoptarea acestor din urmă măsuri nu se ţine seama de votul asociatului reclamant.”
- 1941 – Lichidarea societății „Lichidarea se face, dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul de societate sau prin convenție ulterioară, de toți asociații sau de un lichidator numit de ei cu unanimitate. În caz de neînțelegere, lichidatorul este numit de instanța judecătorească, la cererea oricăruia dintre asociaţi. (2)Lichidatorul numit de asociaţi poate fi revocat de asociați cu unanimitate de voturi. El poate fi, de asemenea, revocat pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, de instanța judecătorească. (3)Lichidatorul numit de instanța judecătorească poate fi revocat numai de către aceasta, la cererea oricărei persoane interesate. (4)Pot fi numiţi lichidatori atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, care au statut de practicieni în insolvenţă. (5)Când sunt mai mulţi lichidatori, hotărârile lor se iau cu majoritate absolută”.
La o primă vedere, prevederile Codului Civil care trimit la instanța de judecată pentru soluționarea litigiilor societare apar ca fiind clar în afara domeniul nonarbitrabil delimitat de dispozițiile art. 542 Cod de Procedură Civilă.
Mai mult la o interpretare gramaticală, unele dintre dispozițiile în cauză care trimit litigii referitoare la contractul de societate la competenta instanței de judecată sunt redactate de către legiuitor într-o manieră permisivă, astfel încât să rămână la latitudinea instanței de judecă (art. 1912, 1915, 1928) soluționarea litigiilor cu care este investită de către asociați în societate., în timp ce alte dispoziții referitoare la transmisiunea parților de interes, nulitatea, regularizarea, dizolvarea și lichidarea societăților folosesc o terminologie tranșantă specifică normelor imperative atunci când trimit la competența instanțelor de judecată litigiilor generate de acest tip de raporturi societare.
Analiza gramaticală a textelor avute în vedere nu este însă suficientă pentru a susține o interpretare tranșantă în sensul în care o terminologie permisivă care determina facultatea instanței de judecată de a se pronunța asupra unui tip de litigiu societar este e natura de a stabili posibilitatea părțile la litigiul respectiv de a deroga de la competența instanței de judecată prin adoptarea unei convenții arbitrale.
Este necesară pentru o concluzie fundamentată în sensul susținerii unei competențe exclusive a instanței de judecată și deci a excluderii arbitrajului ca metodă de soluționare a litigiilor de o analiza sistemică, logică și teleologică a acestor dispoziții care trimit la instanța de judecată pentru soluționarea litigiilor referitoare la contestarea hotărârilor adunării generale de către un asociat, la excluderea unuia asociat și la răspunderea administratorilor.
Analiza trebuie să se concentreze supra identificării tipului de normă juridică prin care se stabilește această competență a instanțelor de judecată, asupra interesului social ocrotit prin norma în cauză, a normelor în ansamblu care reglementează competența instanțelor de judecată și nu în ultimul rând, a scopului pentru care legiuitorul a înțeles să dispună trimiterea la competența instanței de judecată.
Iar analiza trebuie să pornească de la art.126 alin 2 din Constituția României, care prevăd că numai prin lege se prevede competența instanțelor judecătorești.
De exemplu acțiunea în excluderea unui asociat pentru care Codul Civil prevede că la cererea unui ascita, instanța de judecată poate hotărî excluderea din societate. În acest caz, este limpede că dispozițiile art. 1928 stabilesc o competență exclusivă a instanțelor de judecată deși, textul indică facultatea instanțelor de a dispune asupra acestui tip de litigiu.
Dispozițiile art. 1928 Cod Civil nu pot fi interpretate singular ci numai împreună cu celelalte dispoziții care reglementează excluderea din societate și anume cu dispozițiile art. 1910 alin.3 care prevăd că hotărârile privind modificarea contractului de societate sau numirea unui administrator unic se iau cu consimțământul tuturor asociaților, precum și dispozițiile art. 1929 Cod civil care reglementează Drepturile asociatului exclus prevăzând că un asociat care îşi pierde calitatea altfel decât prin cesiune sau executarea silită a părților sale în societate poate obține valoarea părților sale de la data încetării calității de asociat, iar ceilalți asociați sunt ținuți să îi plătească imediat ce aceasta a fost stabilită, cu dobânda legală de la data încetării calității de asociat iar În cazul în care pârțile nu convin asupra valorii părților de interes, aceasta se va stabili de către instanță în condițiile art. 1.901 alin. (3). Tate aceste prevederi indică intenția legiuitorului de a stabili ca aspectele litigioase legate modificarea actului societar prin excluderea de societate sunt rezervate justiției etatice.
Și exercițiul determinării competenței exclusive a instanței de judecată prin raport la litigiile societare poate continua cu analiza fiecărui tip de litigiu în parte precum și prin determinarea normelor care reglementează fiecare tip de litigii. Amploarea acestui exercițiu ne determină să ne limităm la analiza litigiilor aferente excluderii din societate ca exemplu de litigii pentru care Codul Civil trimite la competența exclusivă a instanței de judecată în defavoarea arbitrajului.
- Concluzii
Determinarea arbitrabilității unui litigiu nu este simplă, deși legiuitorul a încercat într-o anumită măsură delimitarea domeniului arbitrabil de cele nonabitrabil prin folosirea unor categorii de litigii nonarbitrabile.
Pe de altă parte, același legiuitor deși a deschis cu larghețe domeniul arbitrabil prin eliminarea condiției naturii patrimoniale a litigiilor supuse arbitrajului, a continuat să mențină trimiterea prin Codul Civil la instanța de judecată pentru soluționarea anumitor tipuri de litigii, îngreunând validarea de către instanța a manifestărilor de voință a părților în sensul adoptării unei convenții arbitrale în soluționarea litigiilor astfel reglementate de Codul Civil.
Credem că însă că tocmai în aceste abordări complexe stă frumusețea exercițiului de delimitare a domeniului litigiilor arbitrabile de cel al celor nonarbitrabile, exercițiu de esență pentru obținerea unei hotărâri arbitrale eficace juridic.
Beatrice ONICA-JARKA este doctor in dreptul internațional și arbitru pe listele de arbitraj ale unor forumuri arbitrale internaționale dar și domestice; este vicepreședintele Institutului Arbitral Român și al Curții de Arbitraj Ilfov din București, precum și, precum și titular al rubricii din Curierul Judiciar – Despre arbitraj pentru justițiabili și profesioniști. Dr. Beatrice Onica- Jarka este și coordonatorul cursurilor de arbitraj organizate de către Institutul Arbitral Român.
[1] A se vedea Beatrice Onica- Jarka, Arbitrabilitatea litigiilor între vocație și eficacitate juridică, Curierul Judiciar XVIII/2019, p.3
[2] A se vedea Ion Deleanu, Valentin Mitea , Sergiu Deleanu, Tratat de procedură Civilă, Vol II, p 493 și urm. Vol III, ISBN/ISSN: 978-973-127-987-9, 2013 Editura: Universul Juridic.
[3] se vedea Ion Deleanu, Valentin Mitea , Sergiu Deleanu, Tratat de procedură Civilă,, p 797 și urm, Vol III, ISBN/ISSN: 978-973-127-987-9, 2013 Editura: Universul Juridic.
[4] A se vedea Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole Ediția a 2-a revizuită și adăugită Vol. II. Art. 456-1134
[5] A se vedea se vedea în Sebastian Bodu Arbitrabilitatea litigiilor în materia societăților comerciale. Aspecte corelative de drept material și processual, 20 decembrie 2018, Revista societăților și a dreptului comercial nr. 4/2018., accesibil la adresa de internet: https://www.juridice.ro/654901/arbitrabilitatea-litigiilor-in-materia-societatilor-comerciale-aspecte-corelative-de-drept-material-si-procesual.html#_ftn5
[6] se vedea Ion Deleanu, Valentin Mitea , Sergiu Deleanu, Tratat de procedură Civilă,, p 797 și urm, Vol III, ISBN/ISSN: 978-973-127-987-9, 2013 Editura: Universul Juridic.
